Singuri, departe

...
Nu pot sa-ti spun cat mai avem, ci doar ca, odata ajunsi acolo vom fi doar noi doi. Uita-te atenta la cerul asta nebun. Vezi acolo sus steaua aceea care se tot joaca cu firele de nori? Vezi? Parca e un ochi de pisica. Si deasupra noastra sunt, mii, dar sub steaua aceea vom fi doar noi si ea. Acela este locul de care ti-am povestit atunci - stii? - cand imi vorbeai de mare.

Inchide ochii. Nu-ti fa griji, sunt cu tine. E si luna aici, ne priveste. Stiu ca vantul iti urla in ureche, dar lasa-l sa treaca pe langa tine, lasa-l sa treaca precum trenul pe care nu-l asteptai, desi in gara erai. Acum deschide-i.

O, draga mea, nu te speria . . . e soarele! E soarele cum nu l-ai mai vazut pana acum. Aici ti-e prieten. Mai tii minte cand imi spuneai ca nu poti avea incredere in oameni? Mai tii minte cand imi spuneai de urã? De prostie, incultura? De invidie si tradare? O, draga mea, aici nu au valoare.

Am ajuns sus, cand nu mai sperai. Spune-mi ce simti. Oboseala? Nu, e bucurie. Durere? Nu, e emotie.

Priveste-i pe cei de jos. Priveste cat de MICI pot fi oamenii! Aproape ca ii poti misca cu palma, aproape ca-i poti face sa te asculte, sa te alinte. Ii vezi pe cei de jos, acolo in departare? Mi-as dori sa pot sa-i sterg, multi sunt greseli pe-o plansa mare.

Acum priveste imprejur. Si eu simt un fior de frica parca fara sa ma sperii. Dar ei te lasa sa-i privesti, te lasa sa-i atingi, sa le vorbesti. Ei sunt muntii, draga mea, sunt pentru noi, atata timp cat ii respecti.

Plecam fara regrete. Nu putem ramane aici o vesnicie, nu ne putem lupta cu ei. Iti iau eu rucsacul, tu ia o amintire si sa-mi promiti c-o sa mai vrei.


Suntem jos deja si totul e schimbat, desi e ca inainte.
Uita-te in sus, draga mea, sa vezi cat de mici suntem.