O mie de ganduri! ...tot atatea regrete

...

1. Am sosit pe aceasta lume. De ce n-am ramas in cealalta?
2. Apoi am facut primul pas. De ce l-am facut inapoi?
3. Am rostit primul cuvant. De ce acela nu a fost ca si la ceilalti copii, "mama" sau "tata"?
4. A venit timpul sa merg la scoala. De ce aceasta a fost una speciala?
5. Am terminat scoala. De ce nu sunt special?
.............................................................................
1000. Gandesc. De ce am atatea regrete?

Jumatatea trista...

...
Exista o jumatate in orice ne inconjoara, din simplul motiv ca orice se poate imparti in doua. Eu va voi vorbi doar despre o jumatate. Acea jumatate pe care o ignoram cel mai mult, dar care ne doare cel mai tare. Va voi vorbi despre jumatatea goala a paharului, despre jumatatea neagra a Yin-Yang-ului, despre jumatatea intunecata a cerului, despre jumatatea stricata a marului, despre jumatatea rea a oamenilor, despre jumatatea vulgara a gandirii, despre jumatatea trista a sufletului. Este jumatatea care scoate la iveala caracterul uman fie si al unui copac. El e trist...pe jumatate. Apoape daramat de greutati dorind parca sa se prabuseasca. O raza insa il tine sus. Si o speranta in inaltimi il va face sa se ridice. E parca constient ca dupa orice iarna vine o primavara, dupa orice ploaie apare soarele si dupa orice plans urmeaza un zambet. Si mai stie ca pentru orice jumatate pe care o uram exista o jumatate pe care o iubim!


Inmugureste!!!

Despre inaltimi...si ce facem cand ajungem acolo!

...
Despre mine! Mi-e frica de inaltime, dar nu de inaltimi. Prefer sa urc decat sa cobor.

Despre avion! Avionul nu coboara. Culmea, el urca. As putea zice ca urca coborand.

Despre noi...toti! Ne place sa urcam. Sa fim la inaltime. Dar ce ne facem cand ajungem in varf? Oare nu am putea sa coboram urcand?


Despre tragic! V-am pacalit. Avionul cade!!! ...sub privirile cerului indoliat. Toti cadem la un moment dat!

Trei ratuste stau pe lac....

Chiar erau trei. Se jucau. Una se simtea in plus. Parca am si auzit-o "eu va las singuri!". A plecat capul si dusa a fost. Nu stiu unde. Am pierdut-o in zare. Am mai ramas doar noi: eu, ratele si pasiunea care le leaga. Nu trebuie sa fi poet, sau mare ghicitor in carti. E clar ca era ceva intre ele. Privirile lor le tradau.

La un moment dat incepusem sa ma simt si eu in plus. Eu nu am plecat capul ci am ridicat camera. Am surprins momentul si am plecat. Se inserase. Mai mult ca sigur aveau planuri care nu ma includeau... Noapte buna copii!

Las-o...balta!

O sambata placuta de martie...la tara... la plantat de pruni, meri, peri, bananieri, cocotieri, gratare, mici, beri si voie buna. In gradina dadui peste o balta. Si m-am jucat. Si cam asta a iesit.

Sper ca n-am dat cu bata-n balta!

Prolog...

Nu sunt cineva! Nici nu vreau sa fiu cineva! Nu sunt mai special si nu sunt nici cu nasul pe sus. Eh....eu am blog! Mare smecherie. Am blog pentru ca vreau sa transmit ceva. De fapt toti vrem sa transmitem ceva, difera doar modalitatea de a o face. Eu am ales sa "vorbesc" prin fotografie, sa va provoc un zambet, un semn de exclamare, un semn de intrebare, sa va trezesc o amintire, sa va colorez ochiul, sa va chem in lumea mea, sa va fac sa mai visati.

De ce fotografie? O fotografie nu e altceva decat viziunea proprie a unui cadru, a unui moment. E lumea care ti-o creezi tu, fie ea alb-negru, fie ea macro. O fotografie e o carte. Se citeste. O fotografie e o poveste. Vorbeste. Iti zambeste. Te cheama.

Fotografia se compune cu ochiul...cu mintea...cu gandul. Aparatul doar o expune. Nu. El nu are talent ci doar caracteristici. Nu are minte, ci doar timp de expunere. Nu are nici imaginatie, ci doar ISO. Nu aparatul il face pe fotograf cum nu hainele il fac pe om.

Fotografia e un joc de lumini si umbre, de culori si tonuri, de momente si subiecte.


Va doresc o primavara frumoasa! Sa auzim de bine!