De sărbători...

...

Cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, Eva Maia vă urează
un călduros "Poftiți cu cadouri!"

Generatii

...

Copile nu fi prost . . .
...

L.A. ...1923

...
Când s-au văzut prima oară ea purta o rochiţa albă de poplin, cu floricele roşii cu câte o frunză verde, lungă până deasupra de genunchi, cu mânecuţe scurte şi prinsă la mijloc. Purta la gât mărgelele din sticlă de murano ale bunicii, părul prins în codiţe care-i cădeau peste umeri, cu zâmbetul ruşinat şi pomeţii rumeniţi de soare. Avea treisprezece ani şi stătea pe banca din faţa porţii cu bunicul ei şi cu înca două mătuşi mai îndepartate, cum de altfel era tradiţia în familia lor, duminică de duminică, după amiază.

El venea gonind în trombă pe o bicicletă cu cadru inalt, roţi mari şi lanţ ruginit de la prea multe ploi, lăsând în urmă un nor de praf imperfect ce ascundea capătul uliţei. Scaunul scârţâia, iar sunetul era tot mai strident pe măsură ce se apropia de poarta albastră a curţii de la numărul 54 de pe strada Speranţei. Acolo, privirile lor s-au întâlnit pentru o clipă. Ea se ruşină la zâmbetul lui ştrengăreţ, ţintindu-şi ochii in betonul crăpat al trotuarului. Avea paisprezece ani şi mergea la buticul satului de unde-i cumpăra bunicului lui, duminică de duminică, după amiază, o sticlă de bere.


Soarele coboară încet, vrând parcă să poposească la fântâna din capătul satului. Pe drum se lungesc două umbre vioaie, inegale, ţinându-se de mână.

Aici, bunicii lor . . . în depărtare, fântâna, soarele şi un sărut în contre-jour.


PS: L.A.=La Alma :P

Tango

...
El, tu si eu . . .

Dansul vieţii îl vom dansa mereu

Minunea noastră în puzzle-ul de jos
Tango-ul acesta, este cel mai greu
Mereu . . . cel mai frumos!

...

Cristinuta si Marius (II)

...
. . . sau un fel de Trash the Dress (TTD), sau un altfel de sedinta foto de nunta, la o altfel de nunta. Noi am "tresh"-uit foarte putin "dress"-ul, aproape deloc, pentru ca acesta trebuia sa se prezinte inapoi la petrecere, fara vreo urma de lucerna pe ea, sau pamant pe pantofi.

Asa ca, cu grija mare, intr-o graba si mai mare - aproximativ 20 de minute, cu tot cu pregatitul scenelor si transportul de la si la sala - am reusit - mai mult sau mai putin - cateva cadre pentru care mai mult am transpirat decat am declansat.

La un TTD veritabil . . . ai timp, ai un plan, ai miri destinsi cu frunti descretite si zambet prelung. Noi am fost spontani. Am facut-o atunci, am facut-o aproape, cu carti aruncate si soare-n spate.

Un TTD veritabil se face a doua zi . . . peste o luna, peste doua . . . peste un an, sau peste trei . . . cam cand vrem noi, cand vor si ei.

Un TTD veritabil s-ar traduce "ok, facem asta, dar ia-ti gandul de la rochie". Griji n-ar trebui sa va faceti voi . . . ci poate, doar magazinul de la care veti imprumuta rochia.


Un TTD veritabil se face in mocirla . . . ca sa vada toti, ma, in ce te-ai bagat! :P
...

Nepotisme: Eva Maia (II)

...
Copiii au crescut mari. Casa nu mai este acum un izvor de galagie. Casa este acum un iaz de liniste in care doar mieunatul ascutit al unei pisici parca turbate mai cere de mancare. Desi satula, ea cauta intotdeauna mai mult. O mangaiere pe crestetul capului sau sub barbie ii sunt suficiente incat sa-si toarca cele 9 vieti in culcusul altadata al copiilor.

Pe hol bate vag o lumina albastra care lumineaza doar ceasul cu limbi lungi si late de pe perete, un ceas mare, alb si demodat care cu siguranta nu a costat mai mult de 2 lei. Este lumina de la TV, iar ceasul arata ora 8:30 seara. O seara linistita la sfarsit de decembrie, inceput de ianuarie, si nimic nu pare sa tulbure aceasta stare.

Toamna, insa, - desi ea femeie, eu misogin, ea misandra, eu barbat - o minune s-a intamplat. Decorul se schimba brusc, intunericul e luminat, frigului ii e cald. Pisica turbata ignorata cred ca s-a resemnat.

Toate privirile se indreapta spre ea, toate alinturile, toate mirarile. Ea - minunea cu ochi mari si negri la inceput, caprui treptat, cu bale pe toate barbia si nu numai, ea - minunea destul de strengareata incat sa stie ca doua maini ridicate si un urlet de moft o vor salva din mergatorul prea simplu pentru ea, pentru o plimbare interminabila la poarta si inapoi, plus vreo paişpe scari urcate-coborate-urcate-coborate daca esti destul de norocos sa le observe.


Ea - minunea care a transformat casa intr-o mare de oameni al caror dor de "acasa" le este vizibil intimidat de prezenta ei acolo. Ea - Eva Maia.

Singuri, departe

...
Nu pot sa-ti spun cat mai avem, ci doar ca, odata ajunsi acolo vom fi doar noi doi. Uita-te atenta la cerul asta nebun. Vezi acolo sus steaua aceea care se tot joaca cu firele de nori? Vezi? Parca e un ochi de pisica. Si deasupra noastra sunt, mii, dar sub steaua aceea vom fi doar noi si ea. Acela este locul de care ti-am povestit atunci - stii? - cand imi vorbeai de mare.

Inchide ochii. Nu-ti fa griji, sunt cu tine. E si luna aici, ne priveste. Stiu ca vantul iti urla in ureche, dar lasa-l sa treaca pe langa tine, lasa-l sa treaca precum trenul pe care nu-l asteptai, desi in gara erai. Acum deschide-i.

O, draga mea, nu te speria . . . e soarele! E soarele cum nu l-ai mai vazut pana acum. Aici ti-e prieten. Mai tii minte cand imi spuneai ca nu poti avea incredere in oameni? Mai tii minte cand imi spuneai de urã? De prostie, incultura? De invidie si tradare? O, draga mea, aici nu au valoare.

Am ajuns sus, cand nu mai sperai. Spune-mi ce simti. Oboseala? Nu, e bucurie. Durere? Nu, e emotie.

Priveste-i pe cei de jos. Priveste cat de MICI pot fi oamenii! Aproape ca ii poti misca cu palma, aproape ca-i poti face sa te asculte, sa te alinte. Ii vezi pe cei de jos, acolo in departare? Mi-as dori sa pot sa-i sterg, multi sunt greseli pe-o plansa mare.

Acum priveste imprejur. Si eu simt un fior de frica parca fara sa ma sperii. Dar ei te lasa sa-i privesti, te lasa sa-i atingi, sa le vorbesti. Ei sunt muntii, draga mea, sunt pentru noi, atata timp cat ii respecti.

Plecam fara regrete. Nu putem ramane aici o vesnicie, nu ne putem lupta cu ei. Iti iau eu rucsacul, tu ia o amintire si sa-mi promiti c-o sa mai vrei.


Suntem jos deja si totul e schimbat, desi e ca inainte.
Uita-te in sus, draga mea, sa vezi cat de mici suntem.

Cristinuta si Marius (I)

...
Ieri eram toti in camin. Faceam cartofi prajiti, sau, in zilele noastre norocoase, prindeam cate o paine in ou facuta de fetele din caminul 6. Vasele murdare erau tot treaba lor si, desi treaba asta se repeta in mod constant, noi ne revansam tot timpul fata de ele. Nu-mi aduc aminte exact cum, dar stiu ca o faceam. Si stiu si ele. Ieri stateam toti aliniati, cu castile pe urechi, si trageam o partida de "Counter", blindati cu cheat-uri pana-n dinti, in ciuda organizatiilor super organizate cu centrul de stabilire a planurilor de atac la fumoarul de pe palier. Cand nu faceam treaba asta eram la scoala! Deh, nu tine! Deci, cand nu faceam treaba asta jucam intre noi Starcraft, Fifa, sau AoE, in functie de sezon, sau ne uitam la un serial, iar Marius sigur urmarea un film artistic prost, la cea mai slaba calitate, cu sistemul dat la maxim. Ieri eram toti in camin si ne pregateam de o noapte alba. Pana devenea gri o petreceam prin cluburi, apoi o albeam la telefon, fiecare cu susta lui... in functie de sezon.

Azi, doi dintre noi isi iau viata in dinti, devin seriosi, maturi si responsabili. Se tin de mana si isi unesc gandurile, ideile, planurile si sufletele. Azi, Marius si Cristinuta sunt o familie...


[click pentru vizualizare la rezolutie HD 720p]

Maine, ei nu vor mai fi doar doi. Vor avea copii, vom avea si noi. Iar ai lor cu ai nostri, vor roi in jurul nostru, in timp ce noi barbatii vom sorbi o bere duminica-n amiaza, la sfaraitul carnii pe gratar, iar femeile vor face salata, condimentand-o cu ultimele barfe mondene. Vasele murdare vor fi treaba lor, [...] asta stiu si ele!

"Casa de piatra!...cu piscina"

Castelul Bánffy

...
Castelul Bánffy de la Bonţida este un ansamblu arhitectonic construit de familia Bánffy în comuna Bonţida, judeţul Cluj. Nucleul complexului de edificii este renascentist, extinderile ulterioare au fost făcute în secolul al XVIII-lea în stil baroc, iar în secolul al XIX-lea în stil romantic (inclusiv galeria neogotică de la 1890). Ansamblul se află în prezent în proces de restaurare.


Istoric

Domeniul de la Bonţida a fost donat familiei Bánffy de către regele Sigismund de Luxemburg în anul 1387. Se bănuieşte că pe acest loc a existat o reşedinţă nobiliară încă din secolul al XIV-lea, iar construcţia la castel a început în 1437, când baronul Bánffy a primit din partea regelui Albert permisiunea de a-şi ridica o cetate, şi a fost finalizată în 1543. Prima atestare documentare a castelului datează însă din secolul XVII, când, potrivit unui raport militar (1680), exista un sistem de fortificaţii care înconjura conacul. Stilurile cele mai vizibile în structura ansamblului sunt cel renascentist şi cel baroc.

Dionisie Bánffy (1638-1674), comite de Dăbâca şi Cluj şi consilier al principelui Transilvaniei Mihai Apafi I, a fost cel care a iniţiat construcţia ansamblului la aceste dimensiuni, sub controlul arhitectului italian Agostino Serena. Această primă clădire a fost proiectată ca un ansamblu fortificat, cu bastioane în cele 4 colţuri, un turn înalt la intrare şi o grădină dispusă în sudul ansamblului.

Moştenitorul său, Dionisie Bánffy al II-lea, a iniţiat reconstrucţia castelului, începând din 1745 în stil baroc austriac, după planurile arhitectului vienez Joseph Emanuel Fischer von Erlach. În primă fază reconstrucţia s-a concentrat asupra curţii de onoare din faţa clădirii porţii, inspirându-se din arhitectura barocă vieneză au fost create noi clădiri: manejul, grajdul, remiza şi locuinţele servitorilor. Tot el a dat o nouă formă castelului, sub forma a două aripi aşezate în poziţia literei U. Acum va fi creat şi parcul de agrement de pe malul Someşului (proiectat de Johann Christian Erass), în acelaşi stil baroc, cu alei, lac, statui şi fântâni arteziene.

Următorul descendent Bánffy, József Bánffy, va demola în 1820 turnul de poartă, din materialul rezultat fiind ridicată o moară de apă, pusă la dispoziţia sătenilor. Tot la dispoziţia sa, în 1850 arhitectul Anton Kagerbauer a ridicat o nouă aripă a clădirii, perpendicular pe latura sudică a incintei castelului, totodată remodelând parcul prin redefinirea formelor sobre baroce cu altele mai libere, romantice, specific englezeşti.

Tot în secolul XVII sculptorul Johann Nachtigall a transpus "Metamorfoza" de Ovidiu în grandioase statui de piatră care decorau poarta.

În anul 1944 trupele germane i-au evacuat pe proprietari, pentru a folosi castelul ca spital militar. Imobilul a fost serios afectat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane aflate în retragere, au atacat, jefuit şi incendiat întreg ansamblul. A fost distrus întreg mobilierul, pinacoteca, bine-cunoscuta galerie de portrete şi biblioteca. Baronul Nicolae (Miklós) Bánffy, proprietarul castelului la acel moment şi ultimul proprietar al castelului, iniţiase o negociere a Ungariei cu România pentru ca ambele state să schimbe tabăra şi să întoarcă armele împotriva Germaniei, devastarea castelului se presupune a fi o acţiune de vendetă a guvernului german la adresa baronului. O parte din statuile parcul baroc de odinioară sunt păstrate la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca.


Perioada comunistă

Într-o latură încă funcţională a castelului a fost instalată în anii 1950 Cooperativa Agricolă de Producţie ("C.A.P.") Bonţida. Naţionalizarea şi lipsa oricărei întreţineri a clădirilor şi parcului au dus la degradarea gravă a castelului. Sătenii au folosit cărămizile castelului drept material de construcţie. Muzeul de Artă din Cluj-Napoca a reuşit să salveze statuile din parcul odinioară baroc, depozitându-le în cadrul instituţiei (secţia donaţii, str. I. C. Brătianu), unde se găsesc şi astăzi.

În perioada anilor 60 Direcţia Monumentelor Istorice a încercat reabilitarea castelului, dar din lipsă de fonduri nu a putut efectua nici o acţiune concretă în acest sens. Castelul a fost folosit mai departe ca depozit de materiale de construcţii, iar parcul a devenit treptat în păşune, copacii devenind lemn de foc.


Perioada postcomunistă

După căderea regimului comunist a început restaurarea ansamblului în 1999. Decisivă în acest sens a fost acordul semnat de Ministerul Culturii si Cultelor din România, "Institute of Historic Building Conservation" din Marea Britanie şi Oficiul pentru Protecţia Patrimoniului Cultural din Ungaria. Lucrările de restaurare s-a făcut sub înaltul patronaj al Prinţului Charles de Wales, care a vizitat în mai multe rânduri şantierul şi au fost premiate cu premiul "Europa Nostra" de către Uniunea Europeană.

În 2007 Principesa Margareta a României şi-a asumat rolul de Patron Spiritual al Centrului de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului construit la Bonţida.


În 2010 Castelul Bánffy de la Bonţida este prea puţin cunoscut, prea puţin promovat, prea puţin vizitat, prea puţin restaurat . . .

text: ro.wikipedia.org

Doua culori, altfel

...

Astenia de primavara-vara in fotografie pe care o resimt an de an e pe sfarsite. Nu conteaza ca am ratat lanurile de maci, de rapita sau de grau verde. De altfel, doar niste clisee pe care le-am omis mai mult sau mai putin intentionat.

Acum am pofta! Am pofta de ce faceam odata, am pofta de ce n-am facut niciodata. Asa am ajuns, naiv si legat la ochi, s-o iau pe carari cu foarte multe gropi. In nebunia pasiunii mele am confundat griul cerului intunecat cu albastrul ochilor lor. Am ajuns sa merg prin furtuna, fara a stii daca aceasta se va termina vreodata. Dar nu am avut de ales. Cararea mea ducea pe-acolo. Ma alimentez artificial cu ambitie si incredere, si merg cu pasi mici care imi dau siguranta ca voi ajunge in locul in care ma voi regasi, altfel, pe mine, pe noi si mai ales pe voi doi, in prima voastra zi, altfel.

Copiii spun lucruri traznite, oamenii mari lucruri tampite

...
Mi-a cazut castelul.


Vroiam doar sa mai pun o carte, un fir de nisip ud, sau un cuvant, desi ochii-mi erau tulburi, iar mintea imbatata de caldura. Inevitabil castelul din carti de joc, castelul de nisip, sau castelul de cuvinte, imi cade la picioare.

Un val spumos ma gadila in talpa apoi se retrage lasand dupa el doar urma timida a unui fost castel candva, acum picuri de soare scapati pe plaja uda. Cartile sunt imprastiate, cuvintele-mi sunt ignorate.



As putea reface, oare, castelul care-a fost?
As putea sa nu mai fiu . . . inc-o data prost?

Nepotisme: Maia. Eva Maia.

...
De departe cea mai grea sesiune foto, cel mai dificil model.


Si am avut cateva . . . unele cu geamantan, altele fara, unele cu ganduri mari, altele fara, unele ce au plecat, altele ce s-au intors, unele c-asa am vrut, altele de prost ce-am fost. Au fost cateva, insa niciuna ca ea. Eva Maia.


Mandra si incapatanata, mostenindu-l parca pe . . . (fluier), apare in lumina lustrei (studio improvizat) si-a blitzului incorporat c-o fata de copil turbat. Dupa vreo zece cadre chinuitoare decorul s-a umplut de bale.



Finalul a fost scandalos. Nemultumita de cerintele mele, considerate exagerate pentru o domnisoara de talia ei ("cum adica sa stau in fund?"), ma lasa cu ochii in lustra profitand de faptul ca astistentii mei erau de partea ei.


Si ca veni vorba de asistenti . . . echipa din ochii micutei (ca vorba aia: "daca te uiti in ochii ei ne vezi pe toti cum radem") a fost: Vale - fotograf, Vali - lumini/relatii cu modelul, Ioana - costume/make-up, Mary - IT, Nelu - impresar.


Si este doar inceputul unei cariere stralucite in "fotomodeling de casa".

Buy me with a coffee

...
Se poate intampla ca intr-o sambata seara vremea de afara sa te indemne sa ramai intre ai tai patru pereti, ascuns undeva intr-un colt de pat, numarand imperfectiuniile tavanului, neglijabile intr-o seara obisnuita. Dar se poate intampla intr-o sambata seara sa simti nevoia sa spargi toate zidurile, sa sfidezi natura, sa te eliberezi de stresul care pana vineri a fost scai de tine, si sa-ti cauti cel putin un prieten cu care sa savurezi o bere [a cincea] sau cel putin o veche amica pentru o cafea.

Ce se poate intampla intr-o sambata seara e chiar ceea ce va uRMa . . .


Anger . . .


Is it fair . . .


What I am . . .


A place for me . . .


Wishlist . . .


After all . . .


Get a life . . .


Perfect spot . . .

uRMa in noua varianta, cu noul single:
Terminus . . .

In subconstient via vise

...
Subconstient. Sfera a fenomenelor psihice care se desfasoara in afara constiintei si care au putut fi anterior constiente sau ar putea fi constiente ulterior.


Inca decembrie, o zi grea. Seara, imi las gandurile iritante in buzunarul de la geaca, iar geaca uitata intr-un cuier din hol, sau chiar pe spatarul unui scaun, in alta camera. Ma acopar cu ganduri bune pentru ca plapuma nu ma ajuta indeajuns in lupta corpului si a mintii mele cu rafalele de frig care se strecoara pe sub usa unei camere doar amortite de caldura flacarii de veghe dintr-o teracota alba, mare. Pe birou inca sta aprinsa o veioza, pe care n-o bagasem in seama pana acum, dar care, observand-o, imi provoaca instant alte ganduri, ganduri despre lumina si inevitabil despre intuneric, care se joaca cu imaginatia mea formand pe tavanul camerei mici cu pereti albi umbre bine determinate de conturul neuniform al veiozei de pe birou, si care, copil fiind, ma inspaimantau teribil. Constientizez ca nu erau decat exercitii de imaginatie cu care copilaria ma tachina. Toate aceste amintiri le sting odata cu veioza si revad pe fuga, cu ochii intredeschisi, ochi ai mintii, ultimele secvente constiente ale constiintei mele. O zi grea, apasatoare, dar totusi, adorm linistit.

Par fericit. Incapabil sa inteleg ce-mi provoaca aceasta stare, dar par fericit. E o stare mai mult generala, similara cu starea de bine dispunere care-mi apare, de exemplu, cand intalnesc o veche prietena din scoala generala din clasa paralela de care, atunci, eram indragostit si din cauza careia trezitul de dimineata era indiscutabil mai usor, orele erau mai lungi, recreatiile mai scurte. In incapere sunt mai multe persoane pe care nu le cunosc, nu le recunosc, nu le vad nici fetele, dar stiu ca sunt acolo. Incaperea e casa mea, desi nu o recunosc - un loc in care nu am mai fost niciodata -, dar stiu ca e casa mea, asa o simt. Ma indrept cu pasi repezi si apasati spre un colt al camerei fara sa stiu de ce, pana in momentul in care, pe un pat cu covertura veche de culoare inchisa si cu un model brodat prea incurcat pentru mine, te vad. Pari fericita, si acum inteleg. Ma intind langa tine si te privesc lung, cu un zambet viclean in coltul gurii si ochii mici. Esti altfel. Parul zburlit si dezordonat in bucle uniforme pe care il stiam e acum lins, prins timid la spate incat suvite groase scapate din elasticul negru cad acum cu greutate pe langa obrajii imbujorati de caldura, sau de emotie. Ochii insa sunt aceiasi - n-as putea sa-i confund vreodata. Iar buzele . . .


Deja ianuarie, blestemata dimineata! Nu te-am chemat, nu te-am dorit - de ce-ai venit? Lumina isi bate joc de visul meu in timp ce eu negociez cu subconstientul. Renunt dupa doua incercari timide de a-mi continua povestea - trist, dar increzator. Trist pentru ca aceste fenomene psihice care se desfasoara in afara constiintei nu au fost anterior constiente, dar increzator pentru ca ar putea fi.